În ultimii 18 ani, viața lui Mihai Moldoveanu a rămas încremenită într-o singură dată din calendar. Pe 31 octombrie 1995 a început sfârșitul unui om liber.
„S-ar părea că singura mea șansă reală de a-mi demonstra nevinovăția este de a încerca să-i depistez eu pe adevărații autori ai omorului”, scria, în 2010, condamnatul Mihai Moldoveanu din Penitenciarul Jilava. El cerea opiniei publice atenția și ajutorul, oferind o recompensă celor care pot da detalii care pot conduce la prinderea făptașilor.
Tot în 2010, Moldoveanu îi scrie lui Daniel Morar, la acea vreme procuror șef al DNA, și îl atenționează că există un nou caz Țundrea și că pe data de 31 octombrie 2010 „se prescrie răspunderea penală a celor care au săvârșit fapta de omor” fără să mai poată fi trași la răspundere adevărații criminali, astfel că „nu vom mai fi nevoiți să-i tragem la răspundere nici pe cei care într-un fel sau altul i-au favorizat pe aceștia.”
În 1998, Tribunalul îl condamnă pe Mihai Moldoveanu la 25 de ani de închisoare, în 1999, Curtea de Apel îl achită, iar în 2000, Curtea Supremă îl condamnă din nou la 25 de ani de închisoare.
În iunie 2012, după 11 ani de la depunerea cererii, Moldoveanu primește hotărârea CEDO prin care se stabilește că la Curtea Supremă (actuala ÎCCJ) procesul a fost inechitabil, în care nu a fost audiat inculpatul, nu i s-a asigurat apărare și nu s-au administrat probe.
După 18 ani și jumătate, din care aproape 16 ani petrecuți în închisoare, Mihai Modoveanu își așteaptă sentința în procesul de rejudecare, un proces în care instanța nu a făcut tot ce se putea face și era necesar pentru aflarea adevărului, în care ministerul public acuză bazându-se pe declarații, nu pe probe, și în care apărării, în mod repetat, i-au fost respinse cereri care ar fi adus mai multă lumină într-un caz, de altfel, destul de limpede.
I
Pe 31 octombrie 1995, Mihai Moldoveanu a ajuns la Oradea împreună cu doi amici, Georgică Honciuc și Gabriela Rotariu.
Cei trei se cunoscuseră în casa unui profesor de-al lui Moldoveanu de la școala militară. Cu două, trei săptămâni înainte de plecare, Honciuc a petrecut mai mult timp cu Moldoveanu. Pentru că Moldoveanu nu avea permis de conducere, s-au înțeles ca Honciuc să-i conducă mașina.
Toți trei erau plecați de mai bine de o săptămână din Sfântu Gheorghe, trecuseră prin Poiana Brașov și apoi prin Râmnicu Vâlcea. Seara, mai aveau cam 10.000 de lei, suficienți pentru țigări și mâncare; rămâneau în mașină peste noapte și a doua zi, Moldoveanu urma să se întâlnească cu niște cunoscuți de la care avea de luat o sumă de bani. Honciuc plecase recent prin demisie din poliție, direcția circulație, încă nu-și predase legitimația și mai avea de pus la loc banii pentru niște amenzi pe care și-i însușise (ulterior a fost condamnat pentru delapidare). Voia să facă rost de bani urgent, iar Rotariu îl susținea în ideea asta. De-a lungul zilei, cei doi au intenționat să facă „valutism” și să vândă haina de blană a Gabrielei, însă Moldoveanu s-a opus și, în consecință, între cei trei s-a creat o tensiune. Seara, cei doi au tot insistat să meargă să rezolve problema banilor. Moldoveanu a încercat să-i tempereze, iar ei tot îi reproșau că nu are curaj. „În cele din urmă, le-am spus că nu mă interesează, să facă ce vor. Pe undeva, în sinea mea, eram ferm convins că n-o să încerce să facă ceva, n-o să aibă curajul.”
Au parcat mașina pe lângă Parcul Muncitorilor, vis-à-vis de Hotel Elite, și Moldoveanu a rămas în mașină. La un moment dat, a încercat să mute mașina, dar cheia pe care o avea era deja fisurată și s-a rupt în contact, iar celaltă cheie era la Georgică. Din ce i-au povestit a doua zi, cei doi au plecat spre centrul orașului, lângă magazinul Crișul, s-au învârtit pe acolo 30-45 de minute, au luat un taxi și s-au dus spre marginea orașului. După ce s-au plimbat o vreme, motorul s-a oprit, șoferul s-a dat jos din mașină, moment în care cei doi au coborât, Georgică l-a lovit cu un par în cap și Gabriela i-a dat cu spray paralizant în ochi. S-au speriat unii de alții, taximetristul a luat-o într-o parte și ceilalți în direcția opusă.
Cei doi s-au ascuns undeva pe malul Crișului, pentru că în zonă deja ajunseseră câteva zeci de mașini de taxi; era agitație și, la un moment dat, Georgică a intrat cu tot corpul în apă. Gabriela a refuzat pentru că era foarte frig și nu știa să înoate. Au ieșit din șosea, au intrat într-o curte și, după ce au stat ascunși vreo două ore, au ieșit din nou în stradă și au intrat în curtea Ștrandului Dinamo. Acolo, le-a deschis portarul, care i-a îndrumat spre strada din apropierea Hotelului Dacia, aflat în vecinătatea parcării unde era Moldoveanu. Odată ajunși la mașină, s-au schimbat de haine, n-au vorbit nimic și au parcat mașina în altă parte. Abia în următoarea zi, Moldoveanu a aflat că fusese vorba despre o tentativă de tâlhărie asupra unui taximetrist. „Nici nu știam foarte clar dacă au făcut ce susțin, poate că încercau să mă impresioneze și să se dea mari”, explică Moldoveanu nedenunțarea.
A doua zi, Honciuc nu mai voia să stea în oraș. Un Peugeot 405 Sri, gri metalizat cu geamuri fumurii, cu număr de Covasna, era o mașină dichisită pentru acea vreme și atrăgea atenția. Îi era teamă să nu fie opriți sau ca taximetristul pe care l-au atacat să nu-l recunoască. Moldoveanu a renunțat la întâlnirile pe care le avea în oraș, și-a amanetat verigheta unui cunoscut și au plecat înapoi spre Râmnicu Vâlcea.
Taximetristul atacat, Vajna Tibor, a reușit să intre în barul Meduza, ținându-se cu mâinile de cap, și a anunțat că a fost atacat. În 10 minute zona s-a umplut de polițiști și taximetriști. Dispecera Edith Zalai, de la Confort Taxi, a fost sesizată prin stație, între 00.00 și 00.10, „că un șofer de la Felix Taxi a fost atacat la Meduza și că în zonă este staționată o mașină de la firma noastră, cu indicativul 03”. În jurul orelor 00.25-00.30, un șofer a dat prin stație indicativul de urgență „ANA. Pe strada Făcliei” și a spus că „tot este plin de sânge.”
La ora 00.30 poliția a primit un apel de la dispeceratul Felix Taxi, care sesiza că pe stada Făcliei, între imobilele 22 și 24, este abandonat un autoturism, iar șoferul Vajna Tibor a fost atacat de către un bărbat și o femeie. La aceeași oră, poliția a fost apelată de același dispecerat care anunța că pe străduța ce duce la imobilele 34-36 de pe Strada Făcliei se află cadavrul taximetristului Nagy Adalbert.
II
„A fost o luptă continuă cu sistemul, o luptă continuă cu mine, să nu-mi pierd cumpătul, să nu fac vreo nebunie, probabil că am avut mii de momente în care am vrut să termin cu viața, în care mă rugam seara la Dumnezeu să fac în așa fel încăt a doua zi să nu mă mai trezesc. De dimineața până seara și de seara până dimineața mă gândeam ce caut eu acolo” spune Moldoveanu, după 18 ani, în care a încercat să-și dovedească nevinovăția.
Pe toată perioada de detenție a ținut un jurnal și și-a făcut un grafic cu câte zile au mai rămas, deși a refuzat să se gândească la eliberarea condiționată.
„Îmi spuneam că, dacă până la 35 de ani nu rezolv nimic, mă sinucid, apoi 38, apoi 40, dar au tot apărut momente și ocazii care îmi mai dădeau o speranță.” În ciuda miilor de scrisori pe care le-a scris diferitelor persoane, instituții și autorități, rar a primit câte un răspuns, și acela, de cele mai multe ori, era o respingere sau o notă negativă.
„În momentul în care m-au condamnat la 25 de ani de închisoare și, mai mult sunt și nevinovat, automat mi-au condamnat și familia la 25 de ani de suferință. Odată cu libertatea, ei mi-au luat dreptul de a fi tată, fiu și frate. Dar faptul că mi-au luat dreptul să fiu părinte e foarte urât. E îngrozitor să stai în cușca aia, să te uiți pe fereastră, printre gratii, să vezi că viața afară merge înainte și tu stai pe loc.”
Familia i-a fost aproape întotdeauna, nimeni din cei apropiați nu l-au suspectat că ar fi vinovat. Trecutul lui Mihai Moldoveanu e legat în mare parte de armată, motiv de mândrie pentru familie. Mai întâi a învățat la Liceul Militar din Craiova, fiind primul care a mers la Școala Militară de Ofițeri activi de geniu din Râmnicu Vâlcea, după care, din cinci ani petrecuți la Sfântu Gheorghe, doi ani a lucrat la Vânători de munte, comandant pluton geniu. S-ar întoarce în armată și și-ar dori să plece într-o misiune militară, deși i-ar trebui o recuperare fizică de un an de zile, după tratamentele și regimul de detenție. Superiorii de la Sfântu Gheorghe, inițial, nu au vrut să-i aprobe demisia, au încercat să-l convingă să rămână sau să-l transfere în orice loc ar vrea el. În cele din urmă, Moldoveanu a plecat din armată, cu gândul să se înroleze în Legiunea Străină, visând să ajungă la trupele speciale, pentru care s-a pregătit în armată. Însă la vremea aceea, deși era eligibil și acceptat, autoritățile Legiunii nu-i asigurau și viza. În 1993, s-a născut Silvia, fata lui Mihai Moldoveanu, și părinții au decis să mai amâne o vreme plecarea.
În prima perioadă de detenție, și-a văzut soția de câteva ori, însă procurorii nu le permiteau decât vizite foarte scurte. În arest, Moldoveanu a refuzat să-și vadă fiica, de doi ani, sperând ca, în penitenciar, condițiile să se schimbe. Însă, „nu puteam s-o văd decât printr-un geam, era foarte mică. Ce rost avea să vină, dacă nu puteam s-o țin în brațe.” În 27 noiembrie 1997, îi face împuternicire soției să o ia pe Silvia în Germania. „În fiecare zi mă uit la fotografia Silviei. Mi-e atât de dor de ea. Sper să vină cât mai repede ziua când o voi vedea din nou. Nici nu știu dacă o să mă recunoască”, scria Moldoveanu în jurnal, în 28 decembrie 1997.
Mihai Moldoveanu și-a văzut fiica ultima dată pe 11 ianuarie 1996, la 7 dimineața, a pupat-o și a plecat la Brașov.
III
În dimineața zilei de joi, 11 ianuarie 1996, Moldoveanu este arestat în biroul unui amic din Brașov cu care făcea afaceri și e dus la sediul poliției din oraș. Arestarea a fost violentă, cu pumni pe care polițiștii îi dădeau fără niciun avertisment, fără nicio explicație. În tot acest timp, un tip mic de statură, cu părul alb s-a tot învârtit în birou. Era colonelul Cornel Sime, pe care Moldoveanu avea să-l întâlnească de foarte multe ori în timpul anchetelor.
Pe 12 ianuarie, l-au adus pe taximetristul Vajna Tibor, care i-a identificat pe Rotariu și Honciuc, iar pe Moldoveanu declară că nu l-a văzut niciodată. Apoi au apărut doi martori, Vasile Constantin și Reich Sever Romulus, cu care Moldoveanu împreună cu Honciuc fuseseră la Oradea la mijlocul lunii decembrie 1995, deci după o lună jumătate de la tentativa de tâlhărie. Honciuc le-a povestit atunci celor doi despre tentativa de tâlhărie și despre lipsa lui Moldoveanu de curaj.
Inițial, în postura de martor la o tentativă de tâlhărie, Moldoveanu a devenit autorul principal al unui omor deosebit de grav. Singura vină pe care ar fi putut s-o rețină ar fi fost nedenunțarea. Dar cum nu credea sută la sută că ei au încercat să tâlhărească pe cineva, nu i-a trecut prin cap să meargă la poliție. În definitiv, nu văzuse cu ochii lui, nu era decât o poveste.
La vreo săptămână de la arestare, polițiștii încercau să-l convingă de faptul că i-a auzit pe cei doi amici vorbind de doi taximetriști, nu de unul singur. Anchetele au devenit foarte lungi și dure, cu lovituri de palme și pumni, apoi picioare și bastoane. „Oamenii ăia dădeau cu o ură, cu disperare, parcă erau în criză. Și, într-adevăr, intraseră în criză de timp, pentru că deja se lăudaseră în fața presei că au prins autorii crimei”, mărturisește Moldoveanu.
În 19 iunie 2014, în comisia rogatorie, în cadrul procesului de rejudecare, instanța o întreabă pe Gabriela Rotariu de ce a afirmat în prezența lui Mihai Moldoveanu, la confruntarea cu el în faza de urmărire penală, că i-a rămas în minte figura celui omorât, nu a taximetristului atacat. Rotariu răspunde că fotografiile persoanei desfigurate i-au fost arătate zi și noapte, deși nu aveau legătură cu tentativa de tâlhărie. Acea figură aproape dezumanizată, arătată cu insistență de anchetatori face parte din arsenalul de abuzuri psihice și fizice la care au fost supuși cei trei inculpați și chiar și martorii.
Gabriela Rotariu povestește în 2014, la rejudecarea dosarului Moldoveanu, cum un polițist de la Râmnicu Vâlcea i-a tras două palme, i-a spus „târfă” și „criminală”, iar pe drum cu mașina spre Oradea, polițiștii i-au pus cătușele, i-au legat mâinile de centura de siguranță și „tot drumul a fost o tortură psihică”. La Oradea, au așezat-o la un birou, cu un polițist cu pușca îndreptată spre ea, cu amenințarea că dacă mișcă, va trage. „Bătăile eficiente din acea vreme erau cu prosopul ud, pentru că nu lăsa urme”, spune tot Gabriela Rotariu. Toți erau anchetați ore în șir, erau bătuți și privați de somn. Rotariu declară că timp de doi ani i s-au administrat barbiturice, a devenit dependentă de ele și i-au mai trebuit câțiva ani să se dezintoxice.
„De vineri de la ora 15, când nu mai era lume în Poliție, până luni dimineața, anchetele erau foarte violente, cu bătăi”, declară Honciuc, în 2014.
Colonelul Sime aduce doi martori mincinoși care dau declarații în faza de urmărire penală, dar asupra cărora revin la Curtea de Apel și, apoi, la rejudecare, în 2014, prezentând condițiile în care au fost date. Vasile Constantin a declarat, în faza de urmărire penală, că Moldoveanu s-a lăudat că a făcut tâlhăria, când de fapt cei doi nici nu se cunoșteau. Polițiștii, la ordinul procurorului Florin Demian, l-au lovit chiar în Gara Oradea și l-au amenințat că va fi în locul lui Moldoveanu, dacă nu semnează. Cum fusese eliberat de curând din închisoare, situația juridică nu-i permitea să facă ce e just. Al doilea martor, Tivadar Gheorghe a semnat o declarație al cărei conținut nu-l cunoștea. Pe cei trei nu-i văzuse niciodată, deși în declarațiile din 1996 susținuse că Moldoveanu a mărturisit crima în fața lui.
Moldoveanu află abia după trei săptămâni de la arestare, în cameră, că pe aceeași stradă unde a fost atacat taximetristul s-a mai găsit un taximetrist ucis.
Bătăile anchetatorilor au continuat până în martie și polițiștii îl tot îndemnau „să spun ce-am pe suflet.” „Venea colonelul Sime și el avea o vorbă pe care mi-o spunea încontinuu <Băgați-ai… în mă-ta!”>. Colonelul Sime a fost cel mai rău dintre ei, nu am mai văzut așa ceva niciodată, el era un adevărat criminal, cu o mentalitate de exterminator.”
Unul dintre anchetatorii care au participat o singură data la ancheta cu bătaie, Crișan, i-a spus lui Moldoveanu, „îmi pare rău, nu știu cum ai ajuns în toată chestia asta, dar ai grijă, că se merge până la capăt cu tine.” Până la urmă, așa cum declară și Rotariu Gabriela și Moldoveanu, procurorul Florin Demian știa că sunt nevinovați și chiar el le-a spus că trebuie să rezolve cazul, că are nevoie de ei și că o va face cu orice preț. În condițiile astea, toți trebuiau convinși că sunt autorii crimei.
Conform scenariului Parchetului, cele două fapte s-au petrecut pe o durată mai scurtă decât se puteau întâmpla în realitate. Nici anchetatorii nu au realizat o reconstituire în care să fie concordanță de timp și spațiu, nici judecătorii nu au cerut o asemenea expertiză, care ar fi rezolvat din start legătura între cele două fapte și ordinea lor. Rechizitoriul făcut de procurorul Florin Demian, sentința pusă de judecătorul Popa Adrian, la Tribunalul Bihor, și ulterior, la Curtea Supremă, în 2000, sentința data de judecătorul Griga Ioan, împreună cu judecătoarea Nineta Anghelina, conțin doar o înșiruire de acțiuni mai mult sau mai puțin realiste, fără o legătură logică a celor două fapte. La Curtea de Apel, judecătorul Groza Gheorghe a coroborat informațiile din declarațiile inculpaților și ale martorilor cu probele existente în dosarul întocmit de Parchet și i-a achitat pe cei trei.
Completul de trei judecători de la procesul de rejudecare din perioada 6 martie 2013 – 1 iulie 2014 , președinte, Leontina Șerban, judecător Angela Dragne, judecător Cristina Geanina Arghir, a respins, în ședință publică, explicațiile lui Mihai Moldoveanu cu planșele cu traseele propuse de Parchet.
După cum a declarat dispecera Kadar Maria, din relatarea unui coleg, Nagy Adalbert a fost văzut cu mașina, staționând în jurul orelor 22.00 în stația de pe strada Nufărului, colț cu strada Coreea. Vărul lui Adalbert, Vașok Iuliu, a declarat la Curtea de Apel, pe 26 martie 1999, că „știe în mod concret, fiind prezent la întâlnirea taximetriștilor de la Clubul Constructorul, că victima a fost văzută ultima dată la orele 22.03 la semaforul dintre Podul Dacia – Bulevardul Magheru, cu direcția de mers Gara Centrală.” Colega Mariei Kadar, dispecera Edith Zalai, a intrat în tură la 22.00-22.10 și a făcut apelul, la care șoferul Adalbert i-a confirmat în magiară, ca de obicei.
Honciuc Georgică și Rotariu Gabriela au intrat în mașina lui Vajna Tibor în jur de 23.00, cum declară toți trei.
Așa cum decurge scenariul Parchetului, într-un interval de minim 45 de minute și maxim o oră (în intervalul 22.00–23.00), cei trei ar fi trebuit să omoare un taximetrist și apoi să încerce să tâlhărească un altul, pe un traseu complex.
Astfel, se presupune că în seara zilei de 31 octombrie 1995, în urma unor discuții în contradictoriu cu cei doi amici, Georgică Honciuc și Gabriela Rotariu, care îi reproșează că nu a avut curaj să meargă cu ei să facă rost de bani în timpul zilei, Moldoveanu s-a hotărât să le demonstreze cum se ucide un om. În aceste condiții, el s-ar fi înarmat cu un satâr sau levier, Honciuc cu o bâtă și un spray paralizant, iar Rotariu cu un spray lacrimogen.
Cei trei s-au urcat în mașina lui Nagy Adalbert, în zona magazinului Crișul și i-au comandat să meargă în zona străzii Făcliei nr. 34–36 (adică în jur de 3,9 km, cu mașina, în jur de 10-12 minute).
La un moment dat, cei doi au început să-l lovească cu sălbăticie, Moldoveanu cu satârul, iar Honciuc cu bâta. După 20 de lovituri, victima a căzut spre dreapta pe scaun, acolo unde Parchetul presupune că stătea Rotariu, și l-au scos din mașină pe partea dreaptă. Moldoveanu l-a prins de cap și Honciuc de picioare și l-au pus în portbagaj. Honciuc a condus mașina, iar Moldoveanu a stat în partea dreaptă în față, acolo unde a căzut victima cu capul plin de sânge. S-au deplasat cu mașina victimei aproximativ 500 de metri, înapoi spre oraș, și, pe o străduță laterală, perpendiculară pe Făcliei, au oprit mașina și au lăsat-o cu firma și cupola aprinse și ușile deschise (8-10 minute), au scos victima din portbagaj și au aruncat-o peste gardul din beton, în construcție (aproximativ 7-8 minute).
Pe Gabriela Rotariu au pierdut-o cumva pe drum, scenariul nu specifică exact poziția, dar în sentința de la Tribunal, din 8 iunie 1998, se specifică faptul că„în acest timp, când inculpații au manevrat mașina și au aruncat-o peste gard pe victimă, inculpata Rotariu Gabriela stătea în imediata apropiere, de pază.” Rotariu, în declarațiile date în fața procurorului și ulterior, în fața instanței, spune că i-a văzut de acolo cum au procedat, de la 500 de metri, noaptea pe întuneric și pe o distanță cu multe curbe. Apoi, conform Parchetului, ea apare din nou lângă Moldoveanu și Honciuc, după ce se presupune că a parcurs drumul de 500 m cu tocuri de 10 cm. Se presupune că au vrut să fure mașina, dar pentru că au pierdut cheile pe drum (găsite la fața locului de către polițiști), au luat de la victimă suma de 15.000 de lei.
De acolo, au coborât prin curtea unui localnic, pe malul Crișului Repede și și-au spălat hainele (10-12 minute), după care s-au deplasat toți trei, Rotariu cu tocuri de 10 centimetri, pe jos, la mașina lui Moldoveanu parcată lângă Parcul Muncitorilor, în apropiere de Hotel Elite (de la strada Făcliei, nr. 34-36, până la hotel Elite sunt 2,3 km, cam 30 de minute de mers pe jos).
La mașină, fără să se schimbe de haine (presupus pline de sânge și apă), Moldoveanu i-a trimis pe ceilalți doi să facă rost de bani, după care el s-a culcat în mașină, pe bancheta din spate. Cei doi, fără să se schimbe de haine, au plecat de la mașină, de lângă Hotel Elite până în apropiere de magazinul Crișul (sunt 0,8 km, în jur de 10 minute de mers pe jos). De acolo, au vrut să se urce într-un taxi, au renunțat și apoi, în jurul orei 23.00, s-au urcat în mașina lui Vajna Tibor, cu direcția strada Făcliei, specificată în comandă, adică s-au întors acolo unde se presupune că l-au omorât pe Nagy Adalbert. Honciuc i-a spus taximetristului că vor să ajungă la o casă cu etaj, pe partea stângă, și apoi au încearcat să îl tâlhărească pe taximetristul Vajna Tibor, mașina fiind abandonată pe strada Făcliei 20-22.
Tot pe partea stângă a fost găsită și mașina abandonată a taximetristului omorât, iar Honciuc și Rotariu au trecut de două ori cu taxiul pe acolo, s-au intersectat cu o cursă locală care mergea dinspre Podgororia spre oraș și nu au observat nimic, deși mașina cu firma și cupola aprinse, dacă la acea oră era acolo, era vizibilă pentru că străduța pe care a fost abandonată are o deschidere lată de 3 m.
Astfel, timpul necesar acestor acțiuni ar fi fost de aproximativ 85-95 de minute. După aceste calcule, Nagy Adalbert ar fi trebuit să fie mort între 21.15 și 21.25, însă din declarațiile mai multor martori, așa cum am văzut mai sus, Nagy Adalbert era în viață în jurul orei 22.00. Iar între 21.00 și 21.30, dispecera Maria Kadar i-a transmis ultima comandă, de pe strada Simion Bărnuțiu-Solidaritatea spre cartierul Ioșia.
Pentru Moldoveanu, în primele săptămâni, cel mai complicat era că nu știa cum stau lucrurile în realitate, care este adevărul, ca să știe cum să se apere și cum să se descurce într-o lume în care prezumția de nevinovăție nu exista. Devine suspicios în ceea ce-i privește pe Honciuc și Rotariu. Astfel, de la improbabilitatea ca cei doi să fi săvârșit un atac, Moldoveanu începe să creadă că cei doi au legătură cu crima. Niciunul dintre acuzați nu beneficiază de o apărare independentă și eficientă, cât timp sunt în arestul poliției, și din pricina declarațiilor controversate ale Gabrielei, suspiciunile se acutizează.
Dumitru Mureșan, apărător din oficiu pentru toți trei, în perioada ianuarie – februarie 1996, a participat la audierile procurorului Florin Demian, cel care comanda bătăile, însă niciodată la anchete. Mureșan nu putea fi un ajutor pentru niciunul dintre acuzați, mai ales că era vorba despre perioada de anchetă, în care se fac declarații, confruntări, reconstituiri. Însă, Mureșan a manevrat abil starea de fapt în care se aflau cei trei și a mărit haosul.
Nici mai târziu, după ce fiecare a avut apărător ales, niciunul dintre avocați nu a participat la vreo anchetă, deși documentele erau semnate la final. Și reprezentanții ministerului public, și judecătorii din diferitele instanțe (cu excepția Curții de Apel), inclusiv completul care conduce procesul de rejudecare, au omis sau au respins aceste înscrisuri de la poliția Oradea. Astfel, instanța din 2014 „respinge emiterea unei adrese către Arestul IPJ Bihor în vederea depunerii la dosar a unui extras din registrul instituției cu privire la intrările/ieșirile intimatului inculpat Moldoveanu Mihai din arest, în perioada 17 ianuarie 1996-27 mai 1996.”
Mureșan, de față cu procurorul Florin Demian, în prima zi de arest, a întâmpinat-o pe Rotariu cu remarca „Ești o mare mafioată!”, iar lui Moldoveanu i-a spus că nu are ce face în legătură cu bătăile. După ce a renunțat la Mureșan, noul avocat ales de Honciuc s-a angajat să îl apere cu condiția să nu facă nicio declarație, nicio plângere legată de violențele la care a fost supus. Din acel moment, Honciuc nu a mai fost agresat. Mai mult decât atât, în încheierea de ședință din 2 aprilie 1999, la Curtea de Apel, avocatul Chivari a arătat că a vrut la un moment dat să renunțe la calitatea de apărător și să se prezinte ca martor, pentru că „i s-a sugerat de către organele de poliție, care au recunoscut că sunt într-o situație jenantă, neavând probe”, să-l convingă pe clientul lui, pe Honciuc, să declare că el a comis crima.
Traian Lucaciu a fost coleg de cameră cu Moldoveanu timp de două luni și jumătate în arestul poliției Bihor. În 22 august 2013, a dat o declarație în fața unui avocat, a fost și înregistrat video de Moldoveanu, iar completul care rejudecă dosarul l-a admis ca martor. În declarație, Lucaciu povestește cum din a treia zi de arest, Moldoveanu a fost adus bătut seara, în cameră. În a doua săptămână, a venit adus pe brațe de gardieni, cu multiple lovituri pe piept, pe spate și pe picioare, iar palmele și tălpile sunt extrem de umflate și roșii.
„Timp de aproape două săptămâni, întrucât Moldoveanu Mihai avea palmele mult prea umflate și nu putea nici măcar să țină lingura în mână, i-am pregătit eu mâncare și l-am ajutat să mănânce”, mai spune Lucaciu. Anchetatorii îl băteau ca să-l determine să spună că el a făcut crima. Un ofițer, Crișan Crainic, i-a spus că îi pare rău că a participat la anchetă și că el crede că Moldoveanu e nevinovat.
În toamna anului 1998, la doi ani după ce a fost eliberat Lucaciu, niște polițiști i-au solicitat să depună mărturie împotriva lui Moldoveanu, să declare că i-a povestit în pușcărie că el a comis omorul. El a refuzat și s-a și mutat din Oradea.
Din păcate, Traian Lucaciu nu a mai apucat să fie audiat ca martor, pentru că în octombrie 2013 a murit din cauza unor probleme cardiace. Ulterior, completul de la ÎCCJ care rejudecă dosarul a respins cererea lui Moldoveanu de vizionare a mărturiei video a lui Lucaciu.
IV
„Începusem să am suspiciunea legată de cei doi amici și mă gândeam că s-ar putea ca cei doi să fi făcut și un omor, pentru că nu știam nimic despre cum a fost comisă acea crimă.”
Pentru că totul era confuz și nimeni, nici apărătorul, nici procurorul nu l-a lămurit ce e cu crima și ce se întâmplă, Moldoveanu a început să colaboreze cu polițiștii, ca să se poată apăra. Astfel, începe să afle detalii despre crimă, de la o declarație la alta, prin intermediul anchetatorilor, care-i spuneau ce se potrivește și ce nu. Din păcate, declarațiile scrise de mână, la poliție, nu mai există. Prin încercări și ghiciri, în cele din urmă, Moldoveanu află destul de multe despre crimă și, pe 23 februarie 1996, declară că a făcut crima. S-a gândit atunci că singura soluție să afle clar ce se întâmplă cu el, ce au făcut sau n-au făcut amicii lui, ar fi dacă ar sta față în față să vorbească despre ce sunt acuzați. Numai că acest lucru nu s-a întâmplat. La reconstituire nu a venit niciunul dintre ei, iar Honciuc a refuzat să participle și să vadă reconstituirile filmate. Honciuc crede despre cei doi că „nu au avut destulă tărie de caracter. După trei zile de bătaie și fără somn, se poate să cedezi.” Tot Honciuc spune despre Moldoveanu: „El credea în justiția română și spunea că pe baza probelor se va demonstra nevinovăția”.
Pe caseta cu declarația lui Mihai Moldoveanu în fața procurorului Florin Demian, din 23 februarie 1996, vizionată în ședință publică în data de 14 ianuarie 2014, în cadrul procesului de rejudecare, există următorul dialog:
„Procurorul Florin Demian: Câți bani ați luat?
Moldoveanu: N-am luat nimic. Portofelul era legat cu un fir de plafon. Cred că l-a luat Georgică.
Procurorul Florin Demian: Unde a aruncat portofelul?
Moldoveanu: Nu știu.”
Însă, procurorul Demian și anchetatorii uită că pe caseta audio-video de la cercetarea de la fața locului, datând 1 noiembrie 1995, vizionată în ședință publică din procesul de rejudecare, la un moment dat filmarea e întreruptă când e găsit portofelul în buzunarul de la spate al victimei. E scos din buzunar și, în momentul în care portofelul este deschis, imaginea se mută în jos, interiorul portofelului rămânând un mister. Mobilul crimei, susține Parchetul și ulterior două instanțe, a fost procurarea banilor. Contrar a ce susține Parchetul și contrar mărturiei lui Moldoveanu, în care recunoaște crima din 23 februarie 1996, portofelul nu a fost furat, a fost tot timpul asupra victimei. Ce mai conținea portofelul lui Nagy Adalbert, în afară de ce scrie în procesul verbal?
Moldoveanu își continuă declarația de recunoaștere a crimei.
„Moldoveanu: M-am culcat și la un moment dat am auzit agitație și sirene.
Procurorul Florin Demian: Nu te-ai gândit că s-a întâmplat ceva? Dacă trecea o mașină să te observe? (râde). Ți-ai schimbat hainele?”
Moldoveanu: Nu.
Procurorul Florin Demian: Păi, nu erau pline de sânge?
Moldoveanu dă din umeri și nu spune nimic.
Procurorul Florin Demian: Și geaca?
Moldoveanu: Am dat-o jos și am pus-o în portbagaj.”
La sfârșitul declarației, în jurul orei 11.30, avocatul Nicolae Sălăgean îl întreabă pe Moldoveanu: „De ce nu ai declarat așa până acum? Ce te-a determinat să spui? Ești sincer sau nu? Ești vinovat sau nu?” Cei trei nu erau lăsați să vorbească confidențial cu avocații, pentru că anchetatorii și procurorii nu voiau să se afle despre mijloacele prin care se obțineau informații și se dădeau declarații. E limpede că nu a fost drept la apărare, de vreme ce întotdeauna au existat și alții de față, iar asta se probează pe o lungă perioadă de timp. De pildă, în 2 septembrie 1996, avocatul Gabrielei Rotariu, Stratone Emil, atenționează că nu a discutat personal cu inculpata, adică la 8 luni de la arestare. Rotariu a fost ținută în arestul poliției timp de doi ani, vreme în care a fost supravegheată foarte atent, la toate ședințele era însoțită de către anchetatori, nu avea dreptul la apărare. Odată transferată în penitenciar, după doi ani, Gabriela a dat o declarație care coincide cu prima, în care recunoaște tentativa de tâlhărie.
Înainte ca Moldoveanu să participe la reconstituire, în 26 februarie 1996, anchetatorii i-au făcut niște scheme. Din caseta audio-video vizionată în ședința publică din 14 ianuarie 2014, în mașina din care se filmează nu este Moldoveanu, nu se aude vocea lui cu indicații legate de traseu. Filmarea este întreruptă, nu există o reconstituire coerentă, continuă și completă în timp și spațiu a celor două fapte, crima și apoi tentativa de tâlhărie, conform scenariului Parchetului. Se vede din filmare că Moldoveanu este impulsionat să spună, există momente în care polițiștii îl așteaptă într-un anumit loc pe Moldoveanu și cer tot timpul confirmări, în loc să-l lase pe el să arate și să declare. Anchetatorii se află deja la gardul unde criminalii l-au abandonat pe Nagy Adalbert, înainte să ajungă Moldoveanu.
La câteva zile de la reconstituire, în prezența procurorului, anchetatorilor și avocaților, Moldoveanu este confruntat cu Rotariu Gabriela, care părea sedată și confuză și cu care nu putea vorbi nimic. Atunci și-a dat seama că fata nu are nicio legătură cu crima și că este nevinovată. Ce spunea poliția spunea și Gabriela, era presată de polițiști să dea declarații mincinoase. În fapt, în dosar există declarațiile Gabrielei Rotariu, care nu seamănă una cu cealaltă, la fiecare variantă apăreau sau dispăreau elemente. De pildă, într-o declarație spune că Moldoveanu și Georgică au drogat-o în seara aceea și nu-și mai amintește ce s-a întâmplat, altă dată spune că, nici nu se afla în Oradea, pentru că poate demonstra cu fișa de pontaj, că era în Râmnicu Vâlcea. La un moment dat, ea i-a cerut mii de scuze lui Moldoveanu pentru ce i se întâmplă, dar a fost bătută și amenințată, altă dată a început să urle și să-l amenințe pe Moldoveanu din camera de arest.
Judecătorul Gheorghe Groza, președintele completului de la Curtea de Apel, în decizia din 7 mai 1999, legat de declarațiile de recunoaștere a crimei în cazul lui Moldoveanu și Rotariu, pe care instanța și-a motivat sentința de condamnare, că „potrivit art. 69 Cod procedură penală, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.”
În acel haos, în care nu exista niciun punct de sprijin, inclusiv presa era de partea poliției, din criminali nu-i scoteau când scriau despre ei. Într-o zi, în sala de judecată, Moldoveanu observă doi jurnaliști și începe să strige la ei și le spune că există prezumția de nevinovăție, că sunt arestați preventiv, pe ce se bazează când scriu despre ei? Atunci, cei doi jurnaliști au venit să vorbească cu el, cei de la poliție s-au alarmat foarte tare și, în 2 februarie 1998, printr-o hotărâre care în mod legal ar fi trebuit să se întâmple într-o ședință publică, judecătorul a dispus la instanță „interzicerea de a lua legătura între ei, de a lua legătura cu organele de urmărire penală, precum și cu presa.” Târziu a aflat de aceste interdicții, nimeni nu i-a comunicat hotărârea. La un moment dat, a reușit să strecoare în afara penitenciarului, jurnalul lui.
„Celui care ajunge să citească aceste rânduri aș dori să îl rog să se gândească că oricare dintre noi are datoria morală de a nu lăsa ca răul să se ridice mai presus decât binele. În condițiile în care justiția română nu diferă cu absolut nimic față de Inchiziția de acum 600 de ani, orice om, în orice moment, se poate afla în situația în care mă aflu eu.”
Pe 24 august 1998, Olivia Steer, atunci ziaristă la „Jurnal bihorean” publică un material intitulat „Jurnalul unui condamnat”, notițele lui Moldoveanu scrise între 12 ianuarie 1996 și 5 mai 1998. La finalul materialului, Steer scrie: „Nu știm dacă Moldoveanu are sau nu dreptate; vă invităm doar să meditați asupra întrebării: dar dacă adevărul e de partea lui?”
Din momentul acela, niciun specialist în criminalistică, niciun procuror n-au mai dat declarații în presă. Deci sursele oficiale au dispărut ca prin ceață.”Când am ajuns la Curtea de Apel Oradea, mi s-a ridicat interdicția de a lua legătura cu presa, judecătorul a considerat că este anticonstituțională și așa am reușit să îmi spun punctul de vedere”, mărturisește Moldoveanu.
V
În afară de Traian Lucaciu, un alt martor foarte important a dispărut. Viorel Gaje îl întâlnește pe Moldoveanu în unul dintre penitenciarele prin care a stat și, în 2007, îi scrie într-o scrisoare că știe identitatea adevăraților autori ai crimei. În 2008, Gaje dă o declarație la Parchetul Tribunalului Bihor (care se află și în dosarul lui Mihai Moldoveanu), în care susține „că toate cunoștințele mele despre acest caz pot să conducă la concluzia și demonstrarea nevinovăției lui Moldoveanu Mihai și implicit la tragerea la răspundere penală a adevăraților făptuitori care sunt în număr de trei persoane.” În cursul urmăririi penale a lui Moldoveanu, a fost chemat să dea o declarație în calitate de martor, în care a indicat identitatea celor trei persoane, „însă această declarație a fost sustrasă de la dosarul cauzei”, scrie deținutul Gaje. În schimbul mărturiei, Viorel Gaje a cerut procurorilor mutarea din penitenciarul Oradea în penitenciarul Rahova, întrucât la Oradea nu beneficia de siguranță și avea nevoie de de un regim special pentru afecțiuni cardiace.
Gaje nu a mai fost chemat la Parchet. În 2010, s-a întâlnit cu Moldoveanu, în duba care îi ducea de la Penitenciarul Giurgiu la București și au stabilit să dezvăluie identitatea autorilor într-o declarație în fața unui notar. Pe 17 iunie 2010, la o săptămână de la această întâlnire și la o zi după ce a fost adus înapoi la penitenciarul Oradea, Viorel Gaje a murit. Oficial, decesul a fost provocat de probleme cardiace.
Procurorul Lele Alexandru, care s-a ocupat de ancheta la fața locului, și mai apoi procurorul de anchetă, Florin Demian, au fost interesați să afle cine este Nagy Adalbert, au luat declarații celor din anturaj înainte să fie arestați cei trei, numai că apoi n-au mai fost interesați să le și păstreze în dosar. Nu există în dosar un act care să arate că s-a făcut percheziție în casa lui Nagy. Sunt extrem de puține informații despre victimă. Vasok Iuliu, vărul victimei, și Sipos Lajos, un apropiat al lui Adalbert, deschid niște piste de care anchetatorii nu au fost deloc interesați.
Sipos Lajos a aflat de la Adalbert că niște persoane i-au sechestrat bunuri de la domiciliu și că l-au și bătut. Lajos a mai aflat de la fratele său că Adalbert are să le plătească niște sume de bani (500 de mărci, 1200 de mărci) oamenilor care i-au confiscat bunuri. „Persoanele la care Nagy Adalbert avea datorii, persoane care se ocupau cu bișniță, se numesc Balogh Rudolf și frații acestuia”, a declarat Lajos la Curtea de Apel, într-o declarație de martor, din 10 noiembrie 1998. Sipos Lajos a luat legătura cu Moldoveanu când se afla în Penitenciarul Oradea, deținut pentru furt. A auzit de Moldoveanu și a ținut să-i spună că știe că e nevinovat și că Adalbert avea dușmani. În 12 februarie 2014, Sipos Lajos este chemat la ÎCCJ, în cadrul procesului de rejudecare, își menține declarațiile date în ’98 și face niște completări. Vorbind despre Adalbert, declară: „Chiar el mi-a spus că are dușmani, dar nu-i putea identifica pe cei care l-au bătut. I-a fost frică să spună cine sunt acei dușmani. Toată mobila i-a fost cărată din casă, pentru că avea datorii la romii din piață.” Cât despre dușmani, Lajos precizează că „Balogh Rudolf este decedat. Fratele meu mi-a spus că Balogh Rudolf este un dușman al lui Naghy.”
La Curtea de Apel, în ședința din 26 martie 1999, vărul victimei, Vașok Iuliu declară că „deși se poate susține despre victimă că era dezordonat, acesta își purta toate actele, respectiv buletinul de identitate, contracte etc., într-o mapă de PVC.” Cunoaște de asemenea că „victima purta întotdeauna cu el acea mapă, chiar și când cobora din mașină.” În 17 ianuarie 2014, în procesul de rejudecare, nu-și mai amintește cu exactitate, ci doar că maiorul Marian l-ar fi întrebat de un dosar. Ce e cu această mapă?
După două, trei zile de la decesul lui Adalbert, Vasok Iuliu primește de la organele de poliție buletinul de identitate al victimei. I s-a spus că a fost găsit la locul și în ziua faptei, desfăcut, cu filele desprinse, dar în procesul verbal nu este specificată starea în care a fost găsit. Pe buletin nu erau urme de sânge, însă nu s-au prelevat amprente.
Unul dintre polițiștii aflați la locul crimei, Mr. Matei Eugen, restituie după o săptămână, mașina și certificatul de înmatriculare celor de la firma de taxi, dar nu apare în procesul-verbal ca document găsit la fața locului. Completul care rejudecă dosarul Moldoveanu a respins audierea ca martor a lui Matei Eugen.
Unde se aflau aceste două documente? În mapa verde sau în portofel?
Din cât lasă poliția să cunoaștem, mapa verde nu există nicăieri. Cât despre portofel, sunt două variante. Din scenariul Parchetului, în contradicție cu procesul-verbal, semnat de Lele Alexandru, cei trei au furat portofelul, au luat bani și au aruncat portofelul nu se știe unde. Iar din procesul-verbal și din caseta video de la cercetarea la fața locului, un anchetator găsește portofelul asupra victimei. Camera însă nu mai filmează conținutul portofelului.
VI
În procesul de rejudecare, completul care reanalizează fondul în dosarul Moldoveanu, respinge cererea apărării de a fi audiat ca martor fostul procuror Lele Alexandru, cel care a condus ancheta la fața locului în cazul omorului.
Procurorul Lele Alexandru nu a chemat la fața locului un medic legist, care să constate ora exactă a decesului taximetristului. Cadavrul lui Nagy Adalbert a fost ținut afară timp de cel puțin 14 ore, cercetarea la fața locului începând pe data de 1 noiembrie 1995, ora 01.00, până la orele 03.00 și a continuat de la orele 08.00 până la orele 14.00, iar tentativa de tâlhărie e cercetată în aceeași zi, de la 15.30 la 16.30.
Pe caseta audio-video cu cercetarea la fața locului, în partea a doua, pe zi, unul dintre criminaliști spune: „Bă, ăsta era mort aseară?”
Un polițist prelevează probe de la locul faptei, fără mănuși, contaminând ceasul victimei și cheile de la mașina lui Adalbert, ultima probă extrem de importantă pentru stabilirea autorilor crimei, care au mers cu mașina 500 m, deci sunt ultimii care au atins cheile.
Criminaliștii găsesc la fața locului „multiple urme de încălțăminte, de diferite modele, suprapuse, cu ambele direcții de mers, dintre care am selecționat două, fără valoare de identificare criminalistică”, se arată în procesul-verbal, din data de 1 noiembrie 1995. Urmele de încălțăminte nu aparțin niciunia dintre cei trei. De ce au fost selecționate doar două, de vreme ce era plin de urme? Din fotografiile anexate procesului verbal, urmele de încălțăminte sunt foarte clare. De ce nu le-au expertizat?
Pe pantofii sport ai lui Honciuc Georgică s-a găsit o pată mică de sânge. În raportul medico-legal, din 24 ianuarie 1996, există următoarea concluzie: „pantofii sport și bucățile de asfalt prezintă pete de sânge uman ce poate aparține unui individ de grupă A sau 0 cu aglutinina alfa distrusă.” Urmele de încălțăminte de la fața locului au fost comparate cu ale lui Honciuc și Moldoveanu și nu le aparțin niciunuia. Atunci, logic, pata de sânge de pe pantoful lui Honciuc nu aparține victimei. Totuși, cei trei au cerut o contraexpertiză ADN, dar a fost respinsă.
Cu toate astea, însă, această pată de sânge este probă falsă, dar incriminatorie la Tribunal, pentru că Popa Adrian susține că s-au găsit „în pantofii inculpatului Honciuc Georgică urme de sânge provenind de la victimă.”
La procesul de rejudecare din 2009, după decizia CEDO, în cazul Gabrielei Ecaterina Rotariu (fostă Spânu), completul format din președinte Luminița Zglimbea, judecător Mircea Aron și judecător Mădălina Cristina Buta (cu opinie separată) au menținut condamnarea. În decizia din 9 noiembrie 2009, judecătorii Zglimbea și Aron apreciază că „dacă sângele găsit pe pantofii sport ai lui Honciuc Georgică și pe bucățile de asfalt aparțin unui individ cu grupa sanguină A sau 0 ca a victimei, nu este exclus ca inculpatul Honciuc Georgică să fi participat la uciderea victimei.”
Un individ cu două grupe de sânge? „Nu este exclus ca” nu este o expresie care probează sau certifică ceva.
Aceiași doi judecători, Zglimbea și Aron, în aceeași decizie, apreciază că „chiar dacă nu s-a stabilit că acele urme de sânge aparțineau victimei, deoarece în România la acea dată testul ADN nu era o procedură uzuală, împrejurarea este de natură să indice prezența activă a inculpatei la evenimentele sângeroase care au dus la uciderea victimei.”
Judecătorii Zglimbea și Aron ar trebui să justifice succesiunea, rostul și sensul acestor cuvinte care au condamnat-o din nou pe Rotariu la procesul de rejudecare.
În 2010, Moldoveanu i-a scris 14 scrisori procurorului Marius Iacob, în încercarea de a-l atenționa inclusiv despre procesul de rejudecare în dosarul Rotariu. Nu a primit niciun răspuns.
„Eu nu țin minte să fi avut acea geacă cu mine. Cred că la percheziții au ridicat-o de acasă.” Pe buzunarul interior al gecii de piele au găsit o pată de sânge. Moldoveanu își cususe un buzunar interori dintr-un petic de la o geacă de blugi ce aparținuse unui preiete. Geaca a fost trimisă la expertiză foarte târziu, pe 27 martie 1996, iar din raportul medico-legal din 12 aprilie rezultă că „s-a găsit o pată infimă”, iar „din cauza materialului insuficient nu ne putem pronunța asupra apartenenței sângelui la specie și grupă.”
Conform scenariului Parchetului, cei trei au fost în mașina lui Adalbert, l-au lovit de 20 de ori în zona capului și a gâtului, cu un obiect tăietor-despicător și cu un corp cu suprafață mică și la examinarea autoturismului „se constată existența sângelui sub formă de stropi, urme, mânjituri, scurgere”, apoi l-au scos din mașină, l-au cărat de două ori, astfel că, natural și logic, ar fi fost să aibă hainele îmbibate de sânge, pe care Vajna Tibor, taximetristul atacat ulterior crimei, ar fi trebuit să le observe.
Moldoveanu a cerut judecătorului Adrian Popa o contraexpertiză la geacă, ca să se stabilească dacă geaca a fost spălată sau nu și dacă s-au folosit substanțe. Judecătorul Popa Adrian i-a prelungit repetat lui Moldoveanu mandatul de arestare și a ocupat abuziv și ilegal și postura de judecător de instanță. Popa i-a spus că nu e nevoie, pentru că geaca nu constituie probă împotriva lui și că o astfel de expertiză ar dura două, trei luni și nu are rost să tragă de timp. „Eu am luat de bun ce mi-a spus, mai ales că, în mod evident, geaca nu era o probă a vinovăției mele.” Însă același judecător, în sentința din 8 iunie 1998, motivează condamnarea introducând și această „probă” în paragraful final („pe geaca interioară a inculpatului Moldoveanu Mihai tot urme de sânge, dar imposibil de a fi evaluate datorită spălării”).
Tot el insistă aberant pe această probă și arată că pata din interiorul gecii, „nu se justifică decât în condițiile existenței unei mari cantități de sânge, care provenea din imediata apropiere.”
În 2014, la procesul de rejudecare, completul acceptă expertiza ADN pe geacă, însă corpul delict a fost casat sau a dispărut, nu este de găsit nici la Tribunalul Bihor, nici la Curtea de Apel, e casat sau dispărut. Nici completul, nici reprezentantul Parchetului nu au fost surprinși de această stare de fapt și nu au făcut tot posibilul să găsească explicații. În aceeași situație se găsește restul de țigară LM, găsit în mașina lui Adalbert, pe care s-a acceptat o expertiză ADN, dar care a dispărut din camera de corpuri delicte.
În aceste cazuri este inadmisibil că Parchetul nu s-a sesizat.
La fel de inexplicabilă precum lipsa unui medic legist la cercetarea de la fața locului, este și lipsa expertizei mașinii taximetristului din cazul tentativei de tâlhărie. Nu a fost examinată absolut deloc, nici la exterior, nici în interior. În orice caz, nu există în procesul-verbal. Dacă, așa cum susține scenariul parchetului, cei trei au comis mai întâi crima și apoi au încercat să tâlhărească încă un taximetrist, în interiorul mașinii lui Vajna Tibor ar fi trebuit să existe urme de transfer lăsate de trei persoane ale căror haine ar fi fost îmbibate de apă și sânge.
Nici din mașina victimei nu a fost prelevată nicio amprentă sau, în orice caz, în dosarul lui Mihai Moldoveanu, din 1996 până în prezent, nu a apărut vreo dovadă că s-ar fi prelevat amprente. În procesul-verbal, este raportată examinarea autoturismului în care se constată stropi și mânjituri prezente pe capota portbagaj, în portbagaj o baltă de 20×30 de centimetri, pe pragul portierei dreapte din față se observă „mânjituri create prin frecare”, pe bancheta dreaptă din față husa banchetei „este îmbibată” cu sânge, „pe bord, pe parbriz, lunetă, portiere, pavilion și pe covoarele din față se observă stropi de dimensiune variabilă”, pe covoarele din spate se observă scurgere de sânge „scurs prin bancheta dreapta față”. Mașina a fost examinată minuțios, însă fără să fie prelevate amprente sau urme de încălțăminte. În plus, nu există o expertiză traseologică a petelor de sânge, nu există o expertiză a cantității de sânge.
În schimb, mașina lui Mihai Moldoveanu a fost cercetată și s-a făcut o expertiză medico-legală, datată 13 februarie 1996, pentru o bucată din husă, și rezultatul este negativ.
Nici poziția în care Parchetul îi așează pe cei trei, Moldoveanu pe bancheta din spate-stânga, Honciuc pe bancheta din spate-dreapta și Rotariu lângă șofer, nu probează vinovăția. Din raportul medico-legal rezultă că au fost doi agresori înarmați cu obiecte tăietoare-despicătoare și că loviturile au venit din dreapta și dinapoia victimei. Conform Parchetului, doar Moldoveanu a avut satâr, deci obiect tăietor-despicător. Loviturile din spatele victimei au fost ale unui stângaci, iar Moldoveanu e dreptaci.
În decizia din 7 mai 1999, de la Curtea de Apel, este analizat pe îndelete raportul medico-legal privind moartea lui Nagy Adalbert și se constată că se află în totală contradicție cu sentința Tribunalului Bihor.
S-au prelevat patru urme digitale, două de pe capota portbagaj și două de pe exteriorul geamului portierei dreapta-spate. În comparație cu probele de mai sus, aceste amprente ar fi trebuit să aducă adevărul. Numai că, în instanță, Parchetul a susținut că acele amprente nu au putut fi valorificate. Din pozele aflate la dosar, liniile amprentelor sunt extrem de vizibile. Însă, în dosarul de urmărire penală, amprentele au fost comparate cu ale victimei și rezulatul este negativ. Atunci, dacă amprentele au putut fi valorificate în cazul victimei, de ce nu s-a putut face același lucru și în cazul celor trei?
În 2014, la procesul de rejudecare, în ziua în care urma să fie deschis plicul cu folie de culoare neagră și transparentă cu cele patru urme digitale, în ședință publică, s-a putut constata că plicul era deja desigilat, iar înăuntru exista și o hârtie cu următorul conținut:
16.01.1996
Către Poliția Municipiului Oradea
Biroul Poliției criminale
La adresa Dvs. Nr. 1894/96 vă comunicăm că urmele papilare ridicate de la omorul comis la data de 31.10.1995 asupra lui Nagy Adalbert din Oradea au fost comparate cu impresiunile numiților Honciuc Georgică, Moldoveanu Mihai și Rotariu Ecaterina Gabriela, rezultatul fiind negativ.
Această hârtie nu a existat niciodată la dosar, a fost reținută, nu distrusă la IPJ Bihor. Această hârtie ar fi putut să-i elibereze pe cei trei după cinci zile, cei trei ar fi ieșit din cercul de suspecți. Cine a reținut această hârtie și cine a trimis-o acum în plicul cu amprente?
În ședința publică, Parchetul nu s-a sesizat în privința acestor noi probe edificatoare, ba , din contră, în concluziile pe care ministerul public le-a făcut deja pe 1 iulie 2014, rezultatul negativ al certificatului în ceea ce-l privește pe Moldoveanu nu face decât să demonstreze că a purtat mănuși. Toți trei au purtat mânuși? Iar dacă ar fi purtat mănuși, criminalistul care a făcut certificatul din 1996 ar fi specificat.
Moldoveanu a cerut de mai multe ori completului care rejudecă dosarul ca aceste amprente să fie trimise în baza de date a Poliției și a Interpolului, pentru a le putea identifica. Inexplicabil, cererea a fost respinsă.
La Curtea de Apel, judecătorii Gheorghe Groza și Roman Florica îl achită pe Moldoveanu (cu opinie separată, judecătorul Pantea Nistor, care a cerut condamnarea), în 7 mai 1999, și consideră că „nu se poate reține vinovăția inculpaților, se impune mai degrabă pronunțarea unei soluții de achitare – în lipsă de probe –, cu orice riscuri, decât pronunțarea unei soluții de condamnare, nejustificându-se legal, moral și etic condamnarea unei persoane nevinovate doar pentru a da satisfacție opiniei publice.”
Un an și jumătate, pentru Moldoveanu nu a fost o perioadă foarte ușoară, în ciuda faptului că era liber și achitat. Mulți îl priveau cu suspiciune, mai ales, că acum avea aura criminalului perfect, care a reușit să păcălească o instanță și să șteargă orice urme. Se gândea că la Curtea Supremă nu va mai fi loc de dubii, așa cum lăsa de înțeles această achitarea „în lipsă de probe” și va fi dovedită nevinovăția.
Numai că procesul de la Curtea Supremă de Justiție (ÎCCJ), cu completul format din Ioan Griga, președinte, Nicolae Ionescu, judecător, și Nineta Anghelina, judecător, a fost o mare bătaie de joc. Ședința a durat câteva minute, toți trei, ilegal și abuziv, au avut același avocat din oficiu, Goliac Aspasia, nu au fost audiați, nu s-au adminstrat probe, judecătorii au copiat aproape cuvânt cu cuvânt șirul evenimentelor așa cum sunt ele consemnate în concluziile de la Tribunalul Bihor, au fost întrebați dacă sunt sau nu vinovați și au trebuit să răspundă prin „da” sau „nu”. În 7 noiembrie 2000, ziua de naștere a lui Moldoveanu, Curtea Supremă (ÎCCJ) îl condamnă la 25 de ani de închisoare și este dat în urmărire generală.
„Aveam trei variante: să fug din țară, să mă răzbun sau să mă predau.” Două luni de zile stă mai mult ascuns, ține legătura cu familia, polițiștii le fac părinților vizite de intimidare la Focșani și îi amenință fratele cu demiterea din armată. „Dacă mă răzbunam pe câțiva dintre ei, deveneau eroi naționali. Era vorba și de onoare. I-am promis judecătorului Groza Gheorghe că o să lupt legal pentru nevinovăția mea și mi se părea imoral să mă apuc să fac ceva. Orice greșeală se răsfrângea și asupra lui.” Cu trei săptămâni înainte să se predea, Moldoveanu mănâncă din ce în ce mai puțin ca să devină din ce în ce mai slăbit, să nu poată reacționa și să nu se lupte cu polițiștii. „Sunt nevinovat. Când mi-am văzut sentința, mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri, îmi imaginam că dau nas în nas cu câțiva polițiști și iese urât.”
Pe 26 ianuarie 2001, pentru a evita zelul polițiștilor în astfel de situații, Moldoveanu se predă autorităților în direct la Tele 7abc, în emisiunea „În justiție”, realizată de Grațiela Bârlă. Avocata Bârlă preia dosarul și face plângere la CEDO, alături de avocata Alina Cojocaru, care din 2007 se ocupă de cazul Mihai Moldoveanu.
Când s-a predat, a fost dus la arestul poliției capitalei și după trei zile a ajuns la spitalul penitenciarului, cu glicemia sub 60. A început oficial refuzul de hrană, iar pe 8 februarie de la Jilava îl trimit la spital la Rahova și nu e primit. În 15 februarie, semnează că iese din refuz de hrană, e foarte slăbit și nu se poate ține pe picioare, dar, cu toate astea, medicul l-a trecut ca apt de muncă.
„Un refuz de hrană e foarte dur. Ca să stai în refuz mai mult de 15 zile, trebuie să ai un psihic beton și nervi de oțel sau să fii pur și simplu nebun. După câteva zile, te izolau la camera pentru refuz de hrană, condițiile erau mizerabile, venea o dată pe zi medicul să vadă dacă stai în picioare, venea garda de trei ori pe zi să te întrebe dacă vrei să mănânci. Stăteam și citeam. Înnebunești, îți vine să mănânci și varul de pe pereți. Începe să se consume masa musculară, toată rezerva din ficat, îți scade glicemia, devii foarte irascibil, ai momente în care nu mai știi cine și unde ești.” În 2010, a refuzat hrana o lună de zile și de la 77 de kilograme a ajuns la 56.
Pentru Moldoveanu, a fost greu din prima până în ultima zi. Pe lângă faptul că era închis nevinovat și consumul psihic era uriaș, mai era și problema conviețuirii alături de oameni care au probleme psihice, probleme de comportament, nu sunt civilizați, nu știu ce înseamnă igienă colectivă sau igienă personală.
„La Oradea, de pildă, stăteam într-o cămăruță de 2 metri pe 2 1/2, 4 paturi suprapuse, două și două, plus chiuveta și WC-ul într-un colț acoperit de un cearceaf. Dacă unul nu se spală măcar o data pe zi, e dezastru. Pe unii i-am convins mai ușor, unii au înțeles de frică, pentru că nu puteam sta, nu puteam mânca.”
Ani de zile, în condițiile extrem de dure din penitenciar, trebuia să reziste și se antrena în dușmănie, făcea gimnastică, boxa în ziduri până cădea tencuiala. După 2000, vreo cinci ani a rezistat prin ură. Îl ținea în viață gândul că va ieși și își face dreptate, că va elimina câți poate dintre cei care i-au distrus viața. „Dar încet, încet au mai apărut oameni care m-au ajutat și am ajuns la concluzia că nu trebuie să fac nimic care să le murdărească gestul. Mi s-ar fi părut rușinos ca cineva să mă ajute și eu să fac un rău, care să se răsfrângă și asupra lor.”
Moldoveanu a terminat facultatea de Drept, trei ani în pușcărie, unul, după eliberare, și spune că de 18 ani și 6 luni face drept penal și drept procesual penal pe cazul lui, pe pielea lui.
VII
În 19 iunie 2012, CEDO hotărăște, în cauza „Mihai Moldoveanu împotriva României”, că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil în ceea ce privește condamnarea lui de către Curtea Supremă de Justiție (ÎCCJ), pentru că a fost lipsă de apărare, nu a fost audiat și nu s-au administrat probe.
Completul de 5 judecători avea misiunea să desființeze decizia Curții Supreme de Justiție din 7 noiembrie 2000, să îl pună în libertate și să trimită dosarul completului de 3 judecători în vederea rejudecării recursului ministerului public. Însă, s-a întâmplat parțial, pentru că președintele ÎCCJ, Livia Stanciu, s-a antepronunțat pe cazul lui Moldoveanu.
„În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauză, există probe și indicii temeinice care să facă verosimilă și rezonabilă presupunerea că inculpatul Moldoveanu Mihai a săvârșit faptele reținute în rechizitoriu”, scrie în decizia din 6 noiembrie 2012. În consecință, i se ignoră statutul de achitat și i se pune interdicție de a părăsi țara.
„Au trecut peste decizia CEDO și peste prezumția de nevinovăție, din nou. O instanță poate pune măsură preventivă doar în cazurile în care se rejudecă cauza sau apar probe noi, sunt audiați inculpații și se administrează probe. Ori completul de 5 judecători nu avea voie să intre pe fondul cauzei”, explică Moldoveanu dezamăgit de acest start prost, cu o nouă serie de abuzuri. Măsura a fost ridicată foarte târziu, după multă insistență și cereri din partea apărării. După 33 de vizite la poliția din Sfântu Gheorghe, în cele din urmă, în 12 februarie 2014, completul a ridicat această măsură. De ce nu s-a putut de la început sau de ce au decis tocmai în februarie că nu mai este necesară măsura preventivă?
Mai mult decât asta, președintele Livia Stanciu, la revizuire, indică și cum să fie judecat Moldoveanu de către completul de 3 judecători. Li se spune că trebuie să caseze din start decizia Curții de Apel și să rețină dosarul spre rejudecare. Dar dacă completul de 3 judecători ar fi studiat dosarul cum trebuie și ar fi hotărât că recursul făcut de Parchet și sentința din 2000 sunt greșite și, astfel, ar fi admis sentința de achitare a Curții de Apel? CEDO notează că singura instanță care a audiat inculpații, a administrat probe și a făcut dovada unei apărări echitabile a fost Curtea de Apel. În plus, președintele completului de 5 judecători, Livia Stanciu, apreciază în decizie că CEDO nu a avut obiecții în ceea ce privește rejudecarea cauzei lui Rotariu Gabriela din 2009 și, pe undeva, sugerează că, dacă fata a fost din nou condamnată de ÎCCJ, același lucru ar trebui să i se întâmple lui Moldoveanu. Dar în misiunea CEDO nu intră și autosesizarea după procesele de rejudecare, dacă nu există o plângere.
Completul de trei judecători, format din președinte Leontina Șerban, judecător Angela Dragne și judecător Cristina Geanina Arghir, dă sentința pe 10 iulie 2014.
De-a lungul unui an și jumătate, judecătoarele au respins foarte multe cereri ale apărării, în cazul acestui dosar plin de erori și abuzuri, mai ales. Inexplicabilă este respingerea audierii unor martori cheie în acest dosar construit și condus greșit: procurorul Lele Alexandru, cel care a condus ancheta la fața locului în cazul crimei, colonelul Popa Teodor, colonelul Câmpan Ioan, maiorul Matei Eugen, toți trei participanți la cercetarea la fața locului și în timpul urmăririi penale, colonelul Sime Cornel și colonelul Laza Gheorghe, cei care au condus abuziv și agresiv ancheta din arestul poliției Bihor.
Completul a respins efectuarea expertizei medico-legale pentru stabilirea profilului ADN a petelor de sânge de pe bucățile de asfalt de la fața locului și pentru compararea acestuia cu profilul ADN al victimei Nagy Adalbert și al petelor de sânge identificate pe pantofii sport ai lui Honciuc Giorgică, efectuarea expertizei medico-legale pentru a se stabili obiectul/obiectele cu care a fost agresat Nagy Adalbert, caracteristicile acestuia/acestora și poziția victimă-agresor, efectuarea expertizei traseologice a petelor de sânge descoperite în mașina victimei Nagy Adalbert și pe str. Facliei, efectuarea expertizei criminalistice care să stabileasca dacă, din punct de vedere spațio-temporal, infracțiunea de omor comisă împotriva lui Nagy Adalbert putea fi comisă înaintea agresării lui Vayna Tibor, de către aceiași autori.
A mai fost respinsă cererea lui Mihai Moldoveanu de a depune la dosar două teste poligraf realizate în mai 2014, expertize care arată că acesta nu minte atunci când afirmă că nu el este autorul omorului și că a fost bătut în pușcărie. Completul a decis că această probă nu este necesară, având în vedere perioada mare de timp scursă de la comiterea faptei.
La instanță nu a mai ajuns decât umbra urmei dosarului, urma de la Parchet a dispărut. Parchetul nu spune nimic.
Faptul că, de la camera de corpuri delicte, au dispărut sau au fost casate obiecte aflate spre păstrare și conservare din Tribunalul Bihor, constituie o infracțiune extrem de gravă, față de care nici parchetul nu s-a sesizat, nici completul nu a luat nicio măsură. Completul admite expertiza ADN pentru geaca lui Moldoveanu, pantofii lui Honciuc și restul de țigară LM găsită în mașina victimei. Tocmai aceste corpuri delicte au dispărut sau au fost casate.
În cazul amprentelor venite de la Oradea în plic desigilat și cu o hârtie sustrasă de la dosar vreme de aproape 18 ani, Parchetul ar fi trebuit să deschidă anchetă sau măcar completul de trei judecătoare să ceară ancheta.
De Ziua Justiției, 6 iulie 2014, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Livia Stanciu, vorbea solemn despre „necesitatea asigurării unui înalt nivel de moralitate a tuturor membrilor actului de justiție” și îndruma „corpul profesional să participe activ la un dialog interprofesional, cât mai constructiv.”
Cu câteva zile înaintea sentinței, Moldoveanu mărturisește că de-a lungul procesului de rejudecare, de multe ori, nu s-a simțit în fața unui complet de judecată, ci în fața unui pluton de execuție care așteaptă ordinul de tragere.
Dosarul Moldoveanu, atât cât se știe din el și atât cât a mai rămas din el, conține însă suficient de multe probe care certifică nevinovăția lui. Dosarul Moldoveanu ridică, însă, foarte multe întrebări legate de cercetarea la fața locului, de urmărirea penală și de anchetă, de modul în care au dispărut expertize, declarații și corpuri delicte, de modul și motivul pentru care din dosarul Moldoveanu nu a rămas decât o umbră și de motivul pentru care există suficiente informații și destui oameni care să le furnizeze, pentru ca adevărații autori să fie găsiți, chiar dacă fapta s-a prescris deja de 4 ani.
(va urma)
Mai puteţi vizita site-ul lui Mihai Moldoveanu sau pagina de Facebook
